Anul 2009 – cel mai negru din istoria Progresului – marchează materializarea unor zvonuri sumbre care au început să circule prin Cotroceni încă din toamna lui 2008. Deşi zvonuri despre fuziuni, mutarea sau desfiinţarea clubului se mai auziseră în trecut, situaţia în care se afla clubul la începutului lui 2009 făcea sfârşitul să pară din ce în ce mai plauzibil – salariile jucătorilor erau neplătite de luni bune în timp ce BNR, acuzând acumularea restanţelor la chiria pentru bază sportivă, ameninţa din ce în ce mai mult cu evacuarea clubului din Cotroceni.

Paradoxal, acei jucători neplătiţi şi fără nicio certitudine, au reuşit, pentru o scurtă perioadă, să formeze una din cele mai frumoase echipe ale Progresului, clasându-se pe locul 2 (loc promovabil) la sfârşitul turului ligii secunde cu numai 2 meciuri pierdute. Din păcate presiunea nesiguranţei şi ofertele din partea altor cluburi au determinat o bună parte din lotul echipei să plece, printre primii fiind chiar antrenorul de-atunci, Marius Şumudică.

Anul începe cu acelaşi fond de tăcere – nimeni nu cunoştea nimic sigur iar ştirile din presă conform cărora Progresul urmează să fie evacuat din Cotroceni nu le mai infirma nimeni. După ce Dodu a aruncat prosopul declarându-se “lovit de criză”, clubul a revenit în posesia lui Costi Iacov care l-a pus în faţă pe Bogdan Tohaneanu ca Preşedinte Executiv.

Între timp, ce-a mai rămas din lot se reuneşte, în Cotroceni. În ciuda numeroaselor plecări şi a situaţiei incerte, echipa încă inspiră optimism. Jucători de bază precum Cristi Popescu, Egon, Dobre sau Somcherechi au ales să rămână în continuare la club. În timp ce evacuarea din Parcul cu Platani se mai amâna un pic, echipa începe să facă antrenamente şi să joace amicale încercând să recupereze timpul pierdut.

La începutul lunii Februarie, BNR îşi anunţă decizia irevocabilă de a evacua prin orice mijloace clubul de fotbal Progresul din Stadionul Cotroceni. Urmează schimburi de replici în presă între conducerea clubului şi BNR – consiliul de administraţie dă vina pe BNR că vrea să forţeze desfiinţarea clubului din presupuse interese imobiliare în timp ce BNR se disculpă spunând că nu obţine profit în urma chiriei lunare de circa 40.000 de euro… Într-o încercare de a schimba inevitabilul organizăm un miting de protest în faţa sediului BNR, miting la care participă toată lumea – juniori, jucători, conducerea clubului, suporteri vechi şi noi.

Urmează startul returului – nu însă şi pentru Progresul! Meciul cu Dunărea Galaţi, primul din retur, rămâne neprogramat din cauza datoriilor – meci care la vremea respectivă nu s-a ştiut foarte clar dacă a fost pierdut cu 3-0 la masa verde sau dacă a fost doar amânat. Situaţia se răstoarnă în câteva zile şi aflăm că sigur suntem programaţi in a 2-a etapă din retur, cu FC Snagov.

Deplasarea la Snagov a fost momentul de apogeu al speranţei. Cu o zi înainte se vorbea despre contracte noi pentru jucători iar grija evacuării dispăruse ca grija unei contravenţii nesemnate. Deşi nu am reuşit decât un egal, echipa a jucat cu o nesperată determinare şi a reuşit să facă un meci destul de bun ţinând cont de situaţia de la club. După acel meci au urmat însă trei meciuri pierdute cu 2-0: cu Ceahlăul, la Suceava şi din nou acasă cu Tulcea.

Nu ştiam că 28 Martie 2009 urma să fie ultima dată când călcăm în Sectorul B, Tribuna a 2-a, Cotroceni …

Cu datorii faţă de angajaţi şi faţă de fotbalişti, sancţionat de FRF şi UEFA şi cu chiria stadionului neplătită, Progresul Bucureşti este evacuat din Parcul cu Platani pe 7 aprilie 2009, de către jandarmi şi executori judecătoreşti. Mai departe clubul este declarat falimentar de patronii săi, care au preferat să îl desfiinţeze acuzând datoriile prea mari şi lipsa sponsorilor.

Echipa este desfiinţată; retrasă din campionat; jucătorii şi suporterii umiliţi de conducere.

Deznădăjduiţi, la o cârciumă oarecare ieşim pentru ultima dată cu Egon şi Cristi animaţi de amintiri povestite cu veselie dar avem toţi tristeţe în suflete. Era sfârşitul unui drum care în loc să ne fi dus spre promovare ne-a adus la desfiinţare, … disperare, neputinţă.

Îmi permit să fac aici o mică paranteză şi sunt convins că vorbesc în numele tuturor progresiştilor când zic: Mulţumim vouă – Radek, Cristi, Egon şi alţi câţiva – pentru perseverenţa şi romantismul de care aţi dat dovadă ca jucători ai Progresului în cele mai sumbre zile ale istoriei lui.

Progresul îşi încetase activitatea de mai bine de o lună şi în tot acest timp nu se mai auzea nimic despre viitorul echipei noastre. Nu stiam daca vom mai avea echipa sau daca vom mai merge vreodata la meciuri si ne intrebam obsesiv oare de cati ani va fi nevoie pentru ca acest club sa fie uitat definitiv?

Din dorinţa de a menţine viu spiritul Progresului am organizat, în apropierea aniversării clubului, Cupa Suporterilor Bancari – ediţia a 3-a. Primele două ediţii avuseseră loc în iulie 2007, respectiv aprilie 2008. Situaţia de acum însă era una complet diferită în condiţiile în care părea că tot ceea ce mai există din Progresul eram noi, suporterii.

A urmat şi CSB 4 o luna mai târziu dar deja simţeam că spiritul progresist se pierde fără echipă.  Au fost cinci luni de tăcere nenorocită; cinci luni de purgatoriu pentru Progresul.

Istoria şi tradiţia nu dau voie finalului să se întâmple. Progresul revine pe harta fotbalului românesc direct în liga a 4-a iar echipa cu care pornim este formată din juniorii grupelor ’91 şi ’92 iar deţinătorul societăţii este Bogdan Tohăneanu.

Ne decidem să fim alături de noua echipă a Progresului, indiferent de ligă, de ziua şi ora la care se joacă, de coclaurile unde vom juca, sau de alte amănunte pe care le considerăm doar detalii ale unei perioade noi şi bizare dar aparţinând aceleiaşi istorii.

Începe 2009-2010, Liga a 4-a, cu o senzaţie dulce-amăruie. Ne bucurăm că Progresul nu a dispărut dar unde am ajuns? -  din inima Bucureştiului direct în exil, jucând pe terenuri parcă exilate şi ele la rândul lor de oraş în zonele industriale şi periferie. Turul începe cu un meci acasă aşa că facem cunoştinţă cu noul nostru stadion care-i de fapt un teren undeva după Casa Scînteii, prins între şine de tren şi pista aeroportului Băneasa.

Probabil nu vom afla vreodată dacă cineva a decis soarta asta şi din ce interese a făcut-o sau dacă Progresul a fost pur şi simplu victima indolenţei, coincidenţei sau a propriei condiţii. Cert e că vrem să ne legăm de soarta asta aşa cum e ea, mai departe.

Echipa noastră-i o gaşcă de copii timizi. Mai au mult de crescut dar noi îi susţinem şi nu li se oferă prea multe dar joacă pentru ei şi ei se bucură sincer pentru orice gol sau victorie. Au început sezonul destul de bine: 3-1 cu Mogoşoaia, 4-3 la Romprim şi 12-0 cu Atleticos2. Au urmat însă şi înfrângeri: 1-3 cu Coresi (şi ieşim din cupă), 0-8 cu Chiajna2 care de fapt a fost cam Chiajna unu, 0-3 cu Chitila şi 0-1 în Voluntari. Părea că ne revenim după ce am învins Tracţiunea cu 4-1 şi Steaua3 cu 2-0 dar, după 2-2 cu Aversa, pierdem 0-2 cu Spic de Grâu, facem egal 0-0 cu Sportul2 apoi, în primele două etape din retur, programate în decembrie, pierdem la Mogoşoaia 0-1 şi 0-2 cu Romprim.

Noul început e mediocru dar e greu să fie altfel cand se joaca in paralel in Liga a 4-a şi la Republicani cu aproape aceeaşi echipă. Asta a înseamnat două şi uneori chiar trei meciuri oficiale pe săptămână. Situaţia e aşa din cauză că echipele de liga 4 sunt obligate să aibă o grupă de juniori înscrisă la campionatul de Republicani şi pentru că la echipă nu sunt suficienţi jucători … şi nici resurse. În plus, cei mai mulţi oricum joacă pe gratis, de plăcere.

Suntem în liga a 4-a, dezrădăcinaţi şi cu palmaresul sub sechestru. Unii spun că asta nu mai e Progresul dar noi spunem că Progresul nu înseamnă acte; hârtii sau bucăţi de capital. Progresul e suma istorisirilor celor bătrâni şi a trăirilor celor tineri. Progresul există într-o conştientă colectivă, nu în nişte acte de la registrul comerţului.

Continuăm dintr-o motivaţie prost interpretată de unii şi sperăm că cineva cu bani mulţi şi ambiţie de investitor îşi va asuma cauza Progresului. Dar pe lângă asta mai sperăm şi la investiţia celor fără bani mulţi dar cu pasiune sinceră.

V.

Legenda spune că, alertată de bombardamentul devastator efectuat de aviaţia americană asupra Bucureştiului în ziua de marţi 4 aprilie 1944, conducerea Băncii Naţionale a României a decis în regim de urgenţă ca Serviciul de Fabricaţie a Biletelor Bancare ce avea pe atunci importantul rol de a asigura permanent masa monetară în condiţiile de inflaţie generate de război, să fie strămutat în micuţa localitate de lângă Sibiu. Zis şi făcut. Foarte curând utilajele necesare, salariaţii care le deserveau şi familiile lor ajungeau la Răşinari.

Imediat dupa instalare, domnii Traian Patrascu si Nicolae Pop au luat o initiativa laudabila si, cu sprijinul unor tineri tipografi mari iubitori ai fotbalului, au pus bazele echipei BNR Bucuresti, bunica actualei FC Progresul Bucuresti, la 10 Mai 1944.

Si pentru ca tot vorbim despre acest eveniment notabil credem ca ar fi normal sa-i cunoastem pe toti cei 24 de membri fondatori ai echipei Bancii Nationale a Romaniei pentru a ne aminti intotdeauna cu respectul cuvenit:

Ion Anghel (Tăticu’)-tipograf, Dobre Băjenaru (Ică)-maşinist, Gheorghe Ciuplea (Ciclistu’)-legător, Sever Georgescu-ucenic tipograf, Ion Ionescu (Ţiganu’)-maistru tipograf, Petre Lambru (Mosor)- ucenic tipograf, Cornel Lupea-ucenic tipograf, Nicolae Maier-mecanic, Iosif Micu (Pişta)-tipograf, Dumitru Mihăilă (Mitică)-galvanizator, Gheorghe Mihăilescu-tipograf, Petre Mihăilescu (Topitu’)-ucenic tipograf, Traian Pătraşcu (Sică)-funcţionar, Nicolae Pop-şeful Serviciului de Fabricaţie a Biletelor Bancare, Pascu Poştaşu (Tâncăbeşti)-ucenic tipograf, Mihai Preda I (Lala)-ucenic tipograf, Ernest Rădulescu (Doctoru’)-tipograf, Dumitru Rotărescu (Tică)-ucenic tipograf, Constantin Stoian I (Stalin)-ucenic tipograf, Constantin Stoian II-ucenic tipograf, Nicolae Şandru-maşinist, Marin Tudorache (Naş Marin)-tipograf, Vasile Vasilescu-ucenic tipograf, Grigore Vasilian (Mutu’)-maşinist.

Cu datorii fata de angajati si fata de fotbalisti, sanctionata de FRF si UEFA si cu chiria stadionului neplatita, Progresul Bucuresti, supranumita echipa “bancarilor”, a ajuns sa fie sacrificata tocmai de institutia care infiintase clubul in urma cu peste 60 de ani, Banca Nationala a Romaniei.

Totul a inceput in al doilea razboi mondial, cand alertata de bombardamentul aviatiei americane asupra Bucurestiului la 4 aprilie 1944 conducerea Bancii Nationale a Romaniei a hotarat ca Serviciul de Fabricatie a Biletelor Bancare, ce avea pe atunci importantul rol de a asigura permanent masa monetara in conditiile de inflatie generate de razboi, sa fie stramutat la Rasinari.

“Foarte curand utilajele necesare, salariatii care le deserveau si familiile lor ajungeau la Rasinari. Imediat dupa instalare domnii Traian Patrascu si Nicolae Pop au luat o initiativa laudabila si cu sprijinul unor tineri tipografi mari iubitori ai fotbalului au infiintat la 10 mai 1944 Echipa BNR Bucuresti, bunica actualei FC Progresul Bucuresti“, scrie Valentin Caltut, in cartea “Fotbal in Parcul cu Platani“.

Terenul pe care se afla Complexul Sportiv Cotroceni a fost donat prin decret in decembrie 1865 de catre domnitorul Alexandru Ioan Cuza Societatii si Dare de Semn, aceasta avand sa fie prima grupare cu caracter sportiv din Romania.

Locul unde a luat nastere prima societate sportiva a fost luat cu asalt, la 7 aprilie 2009, de catre jandarmi si executori judecatoresti.

“In ultima zi, jandarmii au venit la sediul clubului si ne-au spus sa plecam. Cei care iesisera din cladire nu mai puteau sa intre. Asa ca, daca vroiam sa mai scoatem cate ceva de acolo trebuia sa scoatem pe geam, eu eram inauntru, altcineva era afara si-i pasam ghivecele de flori, cupele si ce mai ramasese pe acolo”, a povestit crainicul stadionului George Predut.

Oamenii se asteptau, dar nu credeau ca va fi atat de rau. “In ultima saptamana se stia suta la suta de ziua in care urma sa se termine totul . Era o atmosfera grea, apasatoare, ca la o inmormantare. Am vazut marea majoritate a angajatilor care aveau zilnic lacrimi in ochi, lacrimi pe care incercau sa le ascunda. Sincer, lacrimi am avut si eu, in suflet”, a povestit si portarul Radu Sardescu, ultimele zile petrecute in Cotroceni.

De un an jumatate in tricoul echipei din Parcul cu Platani, Sardescu a spus ca incertitudinea plana inca din iarna, de la terminarea turului. “Dar nu a crezut nimeni ca se va ajunge aici”.

Conducerea clubului a fost evacuata, iar jandarmii au preluat, treptat, controlul intregii baze sportive.

Evacuarea echipei din Cotroceni putea fi evitata. “Conducerea se putea opune executarii. Era intr-adevar un ordin judecatoresc, insa era dat de prima instanta, si nu unul definitiv. Existau cai de atac ale deciziei, se pare ca cei din conducerea clubului nu s-au interesat prea mult de aceste aspecte”, a spus un fost angajat.

Daca in 97-98 echipa platea o chirie lunara de 900 de dolari pentru stadion, din anul 2000 BNR a inceput sa perceapa o chirie din ce in ce mai mare, ajungandu-se in sezonul 2007-2008 la 40.000 de euro. Problemele financiare ale echipei Progresul au aparut inca din august 2008, cand fotbalul romanesc nu era sub spectrul crizei economice, atat de des invocata ca scuza in ultimul timp.

Salariile fotbalistilor si ale angajatilor clubului nu au mai fost platite de mai mult de sapte luni. Doar in ianuarie si februarie acestia au primit o parte din banii cuveniti.

A fost inceputul sfarsitului dupa 65 de ani de istorie, timp in care mari fotbalisti au jucat la Progresul, de la Ozon la, Mateianu, Oaida sau Dudu Georgescu.

Unii fotbalisti au crezut pana in ultimul moment ca echipa va renaste. “Progresul a fost ceva aparte, atmosfera de acolo nu se poate compara cu nimic, era ceva special. Si ce e si mai trist e ca in ultimul an se nastea sau se nascuse acolo o mare echipa! O echipa cu care toti progresistii se mandreau si in care isi puneau mari sperante. Eram un grup unit, baieti de mare caracter. Chiar spunea un suporter mai in varsta, ca asemenea echipa nu a mai fost la Progresul de zeci de ani, cam de pe vremea lui Oaida, marea legenda a echipei”, a spus Radu Sardescu.

Pe langa fotbalistii de legenda, ceea ce a dat savoare acestei echipe au fost suporterii. Progresul nu a fost una dintre echipele care se pot lauda cu foarte multi, comparativ cu rivalele din Bucuresti. Insa cei care au sustinut echipa din Parcul cu Platani erau altfel.

Pe vremuri, Progresul era echipa iubita de actori, de mica burghezie, de artisti. Isi sustineau echipa cu frenezie si distinctie in acelasi timp, o combinatie ciudata, greu de imaginat pe un stadion de fotbal.

Cristian Oanta, un suporter in varsta de 50 de ani, spune fara ocolisuri ca “Progresul a fost aerul, lumina si viata sa”, lucru poate greu de inteles de catre cei mai putin atasati de acest sport. Isi aduce aminte cum, in 1971 pe stadionul Republicii, Progresul invingea pe SN Oltenita cu scorul de 1-0. Era primul meci pe care il vedea pe viu cu echipa de care se indragostise de putin timp. Mai exact, in ultima etapa din returul campionatului 1970-1971, “cand de fapt echipa noastra a si retrogradat”, isi aminteste Cristian.

Pasiunea avea si un mic substrat politic. “Progresul nu a fost protejata niciunui minister“. Si inca unul estetic: “Bleu-albastru sunt niste culori care te linistesc, nu te irita!”

Meciurile din cupele europene, victoriile asupra granzilor din Liga I, Dinamo, Steaua si Craiova, fotbalisti precum Tevi, Pena, Ciugarin sau Niki Dumitriu, dar si ultima echipa dinaintea desfiintarii sunt tot atatea motive care-l fac pe Cristian Oanta sa ramana cu Progresul in suflet.

La 17 ani, George Predut a prins prea putin din vremurile de glorie, ultima mare performanta, un loc doi in campionat, acum sapte ani. Insa astepta noi succese. “Progresul m-a influentat, m-a ridicat, m-a facut fericit. E o parte din viata mea. De cand ma stiu nu am conceput sa tin cu o alta echipa. Progresul, FC National pe-atunci, ma reprezenta cel mai bine, era tot ce puteam sa vreau de la echipa. Suporteri din cei mai buni si sufletisti, echipa era aproape de mine, echipa cartierului, si avea aerul acela, nespecific fotbalului de la noi, eram diferiti, si nu in ultimul rand culorile, care erau unice”, a povestit el.

Pentru Vlad Spasinovici, un alt suporter al bancarilor, Progresul reprezinta echipa care l-a atras cand era copil. “Prima data am mers la un meci al Progresului in primavara lui 2006, la meciul cu Farul din semifinalele Cupei Romaniei, terminat 4-1. M-a impresionat atmosfera de la stadion si mai ales jocul Progresului, pe atunci numit FC National”, povesteste tanarul de 18 ani.

Fascinat de trecutul gruparii, “ce nu poate fi comparat cu trecutul comunist al Stelei si al lui Dinamo, de traditia, istoria, faptul ca mereu aceasta echipa a trebuit sa infrunte vremuri si situatii grele create de catre “marile echipe” si nu in ultimul rand de suporterii si calitatea acestora”, Vlad spune ca perioada 2001-2006, reprezinta cele mai frumoase amintiri legate de gruparea bancara. “Am avut o echipa cu care puteam castiga cateva trofee, din pacate nu s-a vrut acest lucru de catre anumite persoane importante”, afirma insa cu amaraciune, fanul Progresului.

Ultima oara, echipa a purtat numele Progresul. Pana atunci, a avut alte noua nume, in cele sase decenii. Primul meci a fost un amical, la 22 iunie 1944, cand BNR Bucuresti a infruntat Universitatea Cluj. Refugiata la Sibiu din cauza Diktatului de la Viena, gruparea clujeana a fost invinsa de echipa care se nascuse cu mai putin de doua luni in urma. Un an mai tarziu, disputa primul sau meci oficial, BNR Bucuresti – Zimmer Bucuresti 5-0, in Campionatul districitual al Capitalei.

In urmatoarele zeci de ani, Progresul a terminat de patru ori pe locul doi in campionat. A castigat o data Cupa Romaniei, in 1960, cea mai mare reusita din istoria clubului. Inaintea desfiintarii, era in liga a doua, pe locul doi. Daca rezista cu banii, ar fi putut promova in primul esalon.

De cateva saptamani insa, urmele acestei istorii au fost sterse cu totul. Fotbalistii isi cauta locuri in alte echipe, cei o suta de angajati isi asteapta cartile de munca, iar copiii care jucau pe terenurile de la Progresul nu mai au centru de pregatire.

Ramasi fara echipa, unii suporteri, printre care si Cristian Oanta, sustinator al echipei de 38 de ani, isi pastreaza, totusi, speranta: “Cu siguranta Progresul va reveni, nu conteaza de unde si nici cine va reinvia spiritul bancar!”.

Articol de Andreea Patru

Sursa: Front News